M-am gândit să-mi scot scheletul la o promenadă...m-am certat îndelung cu umbra până să o conving să ne lase puțină intimitate...i-am făcut clătite din pulpane cu sos sărat de lacrimi...

În drum mi-am luat otravă dulce, vroiam să uit...
Fumând pasiv o țigară cu vecinul, mi-am amintit de tine. Iar te-am uitat în sertarul prăfuit al garsonierei în care ne-am iubit dintâi. Știu că te-am lăsat pachet cu amintirea de la munte, în hârtia ciufulită de timp.
Ieri m-am lovit cu ceafa de tocul cerului și m-am gândit că nu se mai poate, trebuia să scap de umbră, s-o smulg din tălpi, să-i scot ochii și să-i arunc în foc. Mereu mă imita, stârnind hazul celor din spate. Făcea pe clovnul punându-și cerceii roșii și eșarfa mea de sticlă!
Ieri...

Azi mi-am dat seama că n-am visat nimic pentru că n-am reușit să-mi împreunez pleoapele. Am aruncat pe mine cămașa verde în carouri și am înghițit sec o coajă de mucegai din sticla veacurilor. Mi-am ars degetele cu cafea fierbinte, mă simțeam vinovată să te scot din sertar. Te-am găsit palid, cu privirile ațintite în golul podelei negre. Te-am stropit cu sânge rece și te-ai trezit. Băuseși aceeași otravă pe care am băut-o eu: amăgirea de iubire cu esență de venin.

Ce-ar fi să dansăm pe muzică de înmormântare?

Așteaptă să fierb un trunchi de stejar, să te alint cu ceai îndulcit de buzele mele uscate.

Stai să fac patul, să-i pun haina de mătase și să-l trimit la plimbare. N-avem nevoie de el. Mă scutur bine de umezeală și mă las pe spatele tău. Îți masez fruntea, brațele, te înfășor în cămașa ta verde.
Îmi apeși buzele într-o sărutare și mă tragi pe pieptul tău infinit. Îmi șoptești ce-am așteptat de lumea trecută.

Îmi chem umbra înapoi.

Azi m-am otrăvit cu tine!
Azi...