Aș putea să strig in gura mare un singur cuvânt, dar de multe ori, de o mie de ori, ba chiar mai mult, și, nu numai că n-aș da semne de oboseală, aș prinde puteri tot mai mari. Nici nu m-aș mai putea opri. Limba mea îl simte delicios, nu se poate obișnui cu gustul, îmi răscolește gândurile și îmi strică pârghiile mecanismului ce mă menține civilizat. Îmi vine să ies pe stradă, să iau trecătorii la întâmplare de guler și să le urlu cât mă ține răsuflarea cuvântul minunat, să-i fac să înțeleagă, să-i oblig să-l răcnească și ei, până când toți pereții care compun orașul ar intra în rezonanță și l-ar trimite înapoi, către mine, umplându-mă de armonia lui de orgoliu topit, de înfrângere râvnită și de flori crude.
E un cuvânt latinesc. Cine a zis că latina e o limbă moartă? Nu știu o altă limbă, antică sau modernă, care să conțină un cuvânt mai viu. E mai puțină viață în seva primelor fire de iarbă care străpung gheața decât în el.
Și dacă somnul vecinilor mei nu e încă tulburat, dacă nici măcar în șoaptă nu i-am dat drumul, e pentru că mi-e frică să nu ies și eu pe gură odată cu el, și, lăsând să zacă bietul meu corp chinuit, să mă dilat ingrozitor sub presiunea pe care o exercită tot ce s-a adunat in mine de când am învățat cuvântul ăsta. Am umplut în schimb deja caiete întregi cu el, caiete groase studențești, și când am terminat hârtia m-am apucat să-l scriu pe pereți, apoi am spălat pereții, ca nu cumva vreun musafir neașteptat să-mi descopere secretul.
Așa de frică îmi e încât nici nu mai dorm, căci l-aș zice cu siguranță in somn. Dar acum mi se pare că pleoapele mele îngreunate și încercănate îl rostesc în tăcere, atunci când clipesc.
Mă simt de parcă aș fi băut unșpe mii de cafele.