Uneori urasc toate cuvintele. Imi par caraghiose si inutile. Oamenii imi vorbesc de te miri ce, eu ma prefac ca-i ascult si-mi soptesc cascand mie insami « Doamne, ce plictiseala ! » Am atunci senzatia ca orice mi-ar spune stiu deja, ca vorbele aluneca pe langa noi fara sa ne atinga, si oricat m-as stradui nu pot afla nimic nou, pana si ceea ce-mi pare inca necunoscut se afla deja in mine, de mult. Si-n timp ce-i ascult povestindu-mi preocupati o carte, o traire, o intamplare, un fapt divers, ma trezesc gandind « Ce bine ar fi sa tacem deodata si sa ne strangem in brate fara cuvinte ! Doar asa ne-am putea spune ceva ».
Dar ei nu-nteleg si continua sa vorbeasca. Sau poate eu nu-nteleg ca si prin cuvinte ne imbratisam oarecum.