Mi se pare ca acum inot intr-o mare de ceata. In jur doar cenusiul cetii...plutesc in el...nu mai sunt dimensiuni, puncte cardinale, sus, jos, dreapta si stanga, aproape si departe...Intind bratele in ceata si le pierd si nu mai simt nici o durere; intorc capul si nu am nici o senzatie de neobisnuit, apoi ma rup in bucati mici care, la randul lor, se rup in bucati si mai mici, din ce in ce mai mici...In care farama din mine am ramas eu?

Groaza de somn ma tine treaza ceasuri intregi pana cand obosesc atat de tare, incat imi doresc somnul ca pe o sinucidere. Apoi oboseala invinge trupul, invinge creierul, invinge orice. Degeaba ma zbat sa scap somnului. Cad in el ca o piatra intr-o prapastie, vuind in cadere. Fundul ingrozitor al prapastiei nu se vede. Cad cu capul inainte...uneori ma lovesc de peretii ascutiti si ingusti...cad mai departe insotita de propriul meu vuiet. Cad cu inima injunghiata de sentimentul ca, peste cateva secunde, ma voi sfarma...si toata fiinta mea traieste in inchipuire aceasta sfarmare si incearca sa se ascunda in ea insasi ca sa scape. Cum sa fac sa ma intorc cu totul pe dos, ca o manusa, sa feresc inlauntrul meu toate partile fragile? Vuietul scade, abia se mai aude, cad in tacere....intr-un vid total....si izbitura nu mai vine...