- Asta s-o crezi tu! îmi zise ea zâmbind.

Nu îi vedeam chipul. Mai mult îi ghiceam zâmbetul acela din inflexiunile vocii.

Era atât de aproape de mine încât îi simțeam în ureche răsuflarea fierbinte. Mă bucuram nespus. Simțeam cum mă umflu ca un boboc de floare și sunt gata să plesnesc de bucurie. Întrebarea care mă tortura avea să primească un răspuns. Era clar că ea știa cine sunt și de ce mă aflu acolo. Nu trebuia decât să o întreb.

- Nici să nu te gândești! mi-a zis, împungându-mă în coaste cu arma pe care o ținea strâns în mână. Mișcă! Hai! Ai trei secunde...

Eram sigur că nu scosesem nici un cuvânt. Mă îndoiam, în cele din urmă, că femeia spusese ceva. Mi se păruse, probabil. Halucinații. Durere. Confuzie. M-am trezit împins pe o ușă de lângă tejgheaua înaltă a barului, ascunsă după un stâlp imens care tâșnea din podea și se înfigea în tavanul ascuns în fumul albăstrui de țigară.

Lucrurile începeau să capete contur. Se lumina de ziuă. Gândurile însă nu se limpezeau: ele se topeau în ceața din mintea mea. Acum nu mai eram atât de obsedat de aflarea identității mele. Nici măcar identitatea femeii care mă împingea înainte cu o mână fermă nu mă interesa. Nu-mi păsa încotro mă duce. Nu mă interesa ce se întâmpla. Aveam senzația că timpul s-a dilatat, că spațiul a devenit bidimensional, iar zidurile se apropie unul de celălalt, pe măsură ce înaintam.