Voi ști oare de ce și pentru ce am trăit?

Mi s-a dat lumina și-am spart-o în mii de cioburi să pot umbla în umbra ei. Am primit ca dar al nașterii fulgi mari, ca din ei, peste câmpuri, să zidesc suflete. Mi-am plecat genunchiul în semn de rugăciune în trupul încolțit de desnădejdi. Þi-am dăruit brațele mele când toți mă credeau moartă, fiindcă, știam, că doar iubirea învinge. Norii își revărsau bucuria peste obrajii mei însetați de rouă. Nu plânsesem decât în clipa următoare alergând după veșnicie. Brațele mele se înecau în amarul tainei destăinuite. Gândul tău albastru îl primisem ca pe un dar al așteptărilor și nu mai pot să respir fără el; fără tine nu mai pot rosti: inimă, palme, săruturi, somn…Îți țin inima strâns în palmele mele în această noapte obscură a sufletului meu. Cuvântul inimă l-ai retras din palmele mele și a rămas doar urma ei, o linie șerpuind prin vene în căutarea destinului. E nedreptate! Să avem inimă și să nu putem simți, să putem întinde brațele și să se piardă-n gol, să putem fi fericiți si să iubim tristețea, să putem deschide ochii, dar, să-i lasăm să putrezească în deșert…Sunt singură la ultimul etaj. Încerc din pronume înghețate să refac ecuația că unu plus unu fac tot UNU și pentru că moartea se aseamănă uneori cu nașterea… miroase a moarte,… inima mea a explodat în mii de fărâme…la marginea minții a venit mulțimea s-o culeagă; sunt mult mai mulți decît cei care mi-au însîngerat-o, de jur împrejur sunt litere împrăștiate în poeme încă necîntate, unele lipite de neființa mea… e doar o prăbușire în infinit…în gol… aripi sfărâmate de tăcere și neliniște, ura e spânzurată de ferestre deschise larg spre…mister…Ea e poate mai frumoasă, e doar umbra unui cuvânt, a unui gând rostogolindu-se odată cu râul…doar pietrele sunt păsări…