Azi, sunt liberă. Îmi invit nepoțelul la plimbare. Am ocazia să-l duc să vadă cum arată orașul în acest sfârșit de octombrie.

Pe-o bancă de lemn,
adusă de vânt,
o frunză galbenă.

Nepoțelul meu mă întreabă din care copac a căzut frunza. Îi arăt teiul din apropiere. Mergem apoi să vedem și alte frunze de tei. Culegem cele mai frumoase frunze, mari și mici, simetrice sau „strâmbe”, cum spune nepoțelul meu.

Legănându-se
în bătaia vântului,
o frunză de arțar.

În parc, printre frunzele galbene, se vede o frunză portocalie. „Bunico, și aceasta e o frunză de tei?” „Nu, aceasta e o frunză de cireș.”

Mergem să culegem frunze aurii, stacojii și chiar maro. Dar cel mai mult îi plac nepoțelului meu frunzele de arțar. Sunt în toate nuanțele de la galben pal până la roșu –maro.

Cu tulburare,
rar despică aerul
frunzele toamnei.

După ce culegem destule frunze, mergem acasă. În fața porții, o frunză mare de viță de vie. O luăm. Alcătuim un chip vesel pe „fața” de viță. Drept ochi, două castane. Drept nas, o frunză de cireș. Gura, trei frunze mici de păr.

„Bunico, așa-i că mamei o să-i placă ce am făcut?” Și nepoțelul aleargă să-și cheme prietenii care să-i vadă „opera”.

Toamna suspină.
Lacrimi arămii îi cad
din toți copacii.

Eu mai rămân lângă poartă. Mă țin amintirile din copilărie. Tare mult îmi mai plăcea să adun și să admir frunze! Dar numai toamna.