Cum încă zâmbet am
iar lacrimi știu să-mpart
în van
iar pânza verde de pe geam
s-a spânzurat în noapte,
Cum încă știu să merg,
să simt, să mă apropii,
iar gândul scârțâie a lemn
cioplit
eu în depărtare plec
și-adesea mângâi norii,
Cum încă vidul suflă-n anotimpul meu
iar frunze-nvie albastru,
și roșu, și auriu, ca un pictor...
eu pot scrie negru
pe fulgerul alb al timpului
golit,
înseamnă că n-am adormit
că știu a fi un
glas al vieții
(sau poate al morții?)