aș îmbrățișa fiecare culoare
căreia nu i-am dat viață
în tablou
pensula ar fi
mîngîierea trimisă
prin a nopții poștă
către tine -
vis-realitate
ce-mi ești
Tu

vă agățați atîția de-acest „tu”
... ... ...
în timp ce tu
nici nu mai știi
că ți-am pictat tabloul
în cuvinte,
lacrimi,
sînge,
în scoarța copacului –
prima mea viață,
frunzele care m-au lăsat singură
împodobindu-ți ție părul
cînd ai trecut subit pe lîngă mine
fără să mai știi
că mă porți încă în tine
și mă vei purta,
la fel de vie,
pînă la ultima
dintre morți

ne despart
Edenul și Infernul,
și somnul, și noaptea
atunci cînd nu vor mai fi stele
mă vei mai găsi oare,
în întuneric,
supuși tăcerii,
și-n lipsa timpului
ce nu ne va urma la nesfîrșit
mă vei mai găsi
tu
oare ?