Copiii așteaptă pe garduri


Copiii așteaptă pe garduri
până termină părinții lor casa.
la sat soarele are o altă relație
cu pământul,
de asta și copiii, și oamenii preferă să umble
desculți.
diferit de oraș, boul și vaca
au altă considerație aici.
iar lucrurile noi nu se înțeleg niciodată,
decât la sfârșitul lor, după roadă.
simultaneitatea cunoașterii cu realitatea
nu are preț și nici geambaș.
acest nud e îmbrăcat în locurile satului
cu niște haine mai vechi
și cu înțelesuri care nu se știu,
ci numai se practică.


n-aveam nici o taină
când m-ai tras de haină
să-mi arăți ceva.
și ca un copil
am pus întrebări.


n-aveai nici o caină
când te-am luat în taină
să-ți arăt de sus
întocmai ce-am spus.


și, ca un copil,
adormeai ușor,
ascultând pe somn
un disc de vinil
cu povești de iubire
urcând peste pleoape,
până sub arcade, acolo
unde se mai găsește ceva
din culcușul somnului.
ți-am luat chipul în mâini
și părul tău trece prin ele
ca printr-o furcă de tors.
te prețuiesc cu vârfurile degetelor
ca pe un fir din care am să-mi fac
flanel și ciorapi. mai ascuțiți la vârf,
acolo unde se încheie. și de mai rămâne ghem,
am să înconjor cu tine de patru ori casa.


și-ți frâng mijlocelul
cum frânge lăutarul într-o improvizație
ritmul unei doine
găsite la babe.
te învârt pe cergă –
bocâță fierbinte
cu dungi de la plită,
mai roșii, mai arse,
urme de la tuturigi.


aluatul tău dintr-o făină albă
l-am crescut în trochiță,
cu zeamă de prune,
adusă cu ulcica de lut
și scufundată în marginea butiei.


frunză verde de trei timpuri,
strălucirea ei din ochi
tot de la babe o are
când trec negre peste câmpuri
cu sapele în spinare.


foaie verde-mbucătură
de bocâță pe cearșaf,
Doamne, ce fulgerătură
am în carne –
epitaf!