Sclipeau pe cer gânduri furate,
Iluzii albe pierdute în noapte.
Abia căzu o stea deunăzi
Și tulburat, abisul îl trezi.

Fugeau umbrele avide,
Speriate să nu piară;
Lumina cumva le arde
Sufletul de odinioară.

Se făcu liniște în cele toate,
Razele îi iradiau numai tăcere.
Un voal negru stătea s-o înconjoare,
Se îmbrăca în doliu de singurătate.

Zeitatea îi oferea putere,
Însă…numai una ce-o avea,
Să își ucidă eternitatea
Și durerea odată cu ea.

Privea acum, în sus, uimită
Fiindcă iarăși cădea din boltă
O nouă, luminoasă stea
Care lupta și totuși nu se stingea.

Dar lumina…lumina o orbea,
Ardeau aceste ciudate raze,
Încât trebuia de ele să evadeze,
De steaua ce a căzut deunăzi.