mi se pare că aud dimineți urlând la lună
bezmetici câini treziți din somnul oamenilor
prea curând schimbându-și blana viselor
nocturnă scăpată în haită

ochi scrijelesc stelele a ură-nsângerată
mușcând grumazuri sfâșiate
înfometare dezlănțuită
din patima fulgerelor

reci colți pironiți în caii sălbatici
nestăpâniți de frâul luminii
uciși de-o-ncleștare în gheare-oțelite

nu treziți nicicând câinii care dorm

luna cutremură munți
cratere-nghit câinii cărunți
diminețile-mi par adormite-n zadar
hotarele viselor pier înroșite
moartea le urlă un ultim blestem

pieri-v-ar oamenii, câini încarnați!