Vestmântul tău desprins să se desfacă
în umbre infinite de azur,
străfulgerând o noapte-ntunecată.
Cu magicul tău gând, precum un șnur
sub bolți îmbrobonate de văpaie
s-alergi în ritmuri noi și când
vei fi din nou în alte straie,
ecoul va striga plângând.
Îngenuncheat, pilesc acea cătușă
de oțel rece și nepăsător
dar ard, că-mi vine ca mănușă,
în a ta temniță cobor.
Și blestemat să fie gustul meu
căci te primesc cu brațele deschise,
împart din mâna ta mereu
acele-ntunecate vise.
Se pierde-n zori întreaga mea ființă
când te arăți lumii întregi,
mă vei avea pe conștiință
idee, amantă îmi vei fi pe veci.