am răscolit pămîntul scârbit de suprafață
credeam aievea lumea mioapelor oglinzi
nu am parale însă mai pot tocmi un suflet

- nu vrei, tu, caron, o! ca luntrea să îmi vinzi?

eu vin dinspre tărâmul care-a uitat să cânte
și vreau s-ajung pe-aceia ce încă știu să tacă
simt o chemare-n lucruri de viața mea visată

… dar semenii n-au simțuri să perceapă…

s-a pustiit de datini mirifica mea țară
spurcate îi sunt astăzi și gurile de rai
leproșii costelivi dorm mor de-a în picioare
parcă-și așteaptă rândul în abator de cai

bătut e orizontul tumefiat zenitul
îi simt pe creștet rana deschisă și zemoasă
bandaje moi îi pun rupîndu-mi mie pielea

ce roșie e carnea! și moartea ce frumoasă!

trecute anotimpuri am așteptat să ningă
și prin aceste locuri o iarnă de plăceri
dar a venit înghețul până să strângem rodul
și toată avuția ni-i pierderea de ieri

’nainte nu se-aude vuind a primăvară
locuitorii neaoși s-au dus pe la stăpân
acei rămași acasă-s mai sărmani în toate

eu n-am de nici o vorbă de-aceea nu rămân

- te-oi trece vezi dar bine nu altul îmi e rostul
și sunt flămînd chiar dacă eu mă hrănesc ades
nu crede un deliciu la fiecare masă
aceste suflet-paie în gură să îndes

dar ce te faci de încă nu-ți vei plini chemarea
și vei găsi pe-acolo oglinzi și mai mioape
parale n-ai un suflet îl vinzi numai o dată
mai bine rogi un frate de viu să te îngroape

s-o împlini sorocul și-oi primeni nou iarba
ce-ți tînguie în oase și vis deopotrivă
am fost mereu viclean am înșelat drumeții
cu tine-mi fac pomană lumina ți-e naivă

am râs am plâns atunci mi-e inima uitată
și vreau s-ajung de-aceia ce încă știu să tacă
simt o chemare-n lcururi de viața mea visată

... dar oamenii n-au simțuri să perceapă...