Viața evaluată în precepte. Aceleași porunci divine, alte urechi.
Unele surde. Altele indiferente.
Mi s-a spus deseori să-mi iubesc aproapele. Numai aproapele?
Eu iubesc și departele. Și depărtările. De mine. De tine. De voi…
Pe o scară imaginar de subțire urcă și coboară sufletul.
Inodor, incolor, invizibil.
Când apatic, când frenetic. Când sus, când jos.
Fantastica entitate ne ștanțează subtil existența
alimentându-ne cu fantasme psihedelice. Despre rai.
Despre îngeri. Despre virtute și credință.
Despre păcat și moarte. Care moarte? Că-n jurul meu văd numai morți vii.
Ca un titirez se învârt trăirile mele.
Până amețesc. Până leșină. Până amorțesc…
Într-o recenzie a vieții sufletul, ah sufletul,
ocupă, obsedant, cele mai multe pagini autobiografice.
Ca un zvon circulă, înainte și înapoi,
pe verticală și orizontală, urale-n spirale.
Spirale-n urale se agață de cerul meu ectomorf, sufocându-mă.
Și mi s-a spus că trebuie să-mi iubesc aproapele. Chiar cu riscul vieții.
Risc aș mai găsi. Dar încă o viață nu. Sunt din ce în ce mai strangulat de iedera
care îmi pregătește sfârșitul. Și cică trebuie s-o iubesc. Doar mi-e aproape, nu?
Iar amicii care stau lângă mine și râd, îmi sunt apropiați sau aproape? Nu știu. Cert e că-și fac planuri.
Unul vrea de la mine culoarea ochilor. Altul inima. Altul dorințele mele irealizabile.
La naiba. Apropiații mei sunt mai îndepărtați decât cerul. Și paradoxal, trebuie sa-i iubesc. Pentru că așa mi s-a spus...
Și viața, evaluată în precepte este evaluată acum în procente. De aproapele meu.
Într-un râs dement.
Și perfid.