Părăsirea


Pe amuleta albastră, în continentul cu umbre,
în țara cu dor, exista o terasă
la care nu mai era nimeni îngăduit de timp. un zar
și o uscată sticlă, pe jumătate în praf, abia
mai dovedeau existența lumii. singurătatea
învelise sticla, nici un bețiv nu mai lua
totul de la capăt și nu mai săruta în noapte
idealul. dar într-o zi, cu pasul singur, veni un
bătrîn și, supărat, dintr-o privire lovi cu amintire sticla,
un sunet sec a modelat ce era împrejur.
la geamuri, ochii s-au deschis
și cerul a clipit lîngă un singur nor. părăsit de lume,
își rîdea singur în barbă acel bătrîn care aștepta
să cadă cu fruntea pe zar. ce-aș mai putea eu a vă spune,
prieteni, și voi să nu știți de ajuns?