frământările cu care-mi interoghez obsesiv viața
până la limita de sus a singurătății,
reverberează încă inconștient,
într-un sânge dezvățat demult de senzațiile
culorilor aprinse

tu, jumătate noapte de albastru mintal,
jumătate contur de iederă visătoare,
îmi reconstitui,
cu fiecare multiplă risipire a dorințelor,
perpetue nașteri și morți premature

cândva mi-ai spus, cu-n dor neștiut, nedurut:
”ai douăzecișicinci de ani la dispoziție
să înveți a mă iubi rotund și simplu,
cu abrevieri tandre în priviri…”

pe pielea-ți de un alb metafizic,
frământată, parfumată, adorată, contestată,
voi învăța cum se zboară fără aripi,
până in cerul al nouălea

voi studia, apoi, afazic,
transformările dimineților extaziate
de desele re_veniri ale întunericului,
numărând invers, de la înnoptare la iluminare,
din două în două minute atemporale,
vertebrele clipelor convertite
în lexematice respirări sacadate

mereu tu în gând,
ca o perpetuă lecție despre iubire
unde rolul principal îl dețin,
vreme de-o clipă,
spovedaniile pleoapelor tale
învățate cu lacrimi virtuale
de subliminale fericiri