mă inspiri cumplit. ca și cum tot cerul s-ar preface în carne. eu l-aș răni din când în când ca să-l pot respira. acum inima de ciment a DN câtva devine tahicardică. am intrat în parapet cu uimire. acolo ești tu. nu ne desparte nimic. dar nici nu ne leagă decât o arteră de circulație hemoragică. unele distanțe păcătuiesc sub limita de viteză. pot să treacă veșnicii fără să atingi fără să strigi îndemnându-te doar la uitare crispat în nostalgii primare ca într-o piele de lup.


cum crezi că poți să mă ridici pe umerii tăi de lut ca pe o carcasă oarecare. mă cari prin hala Nr câtva . refuzi să ții minte câte și de câte ori. o memorie gelatinoasă te mustră dintre oasele mele predispuse la dispariție. nu am nici un semn să-ți mai las. pielea mi-a înflorit într-un cancer frumos violet. te sugrum în somn. știu. visele nu sunt semne. ele doar ne trasportă pe unul în celălat. când tu mori în visul meu nu apar cruci. apar numai aceste borne peste care nu putem trece în vecii vecilor. amin.


acasă. kilometrul cu sângele pe linia albă continuă. interzis a vira. interzis a inspira sau a expira. totuși mă inspiri cumplit. ca un camion de mare tonaj care izbește noaptea o curvă. din ea se desprind viețile celor o sută și ceva bărbați mulțumiți și culpabili. acasă lângă mașina de tocat fluturi mă așteaptă o simfonie ciudată în armonii proaspăt eliberate de norme. fac cale întoarsă. mă rog. pata aceasta pe asfaltul fierbinte sunt tot eu, cea în cunoștință de cauză, eliberată pe cauțiune. e un proces lung. l-am pierdut de când am început să te nasc printre realități ca pe o stihie. exorcizez umbra ta.n-am ajuns încă. tu nu faci nici un pas. ai o prăbușire tăioasă în tine care mă orbește. la viteza asta e mortal. am un ochi de ceară. am un gând incurabil în orice spital.