Înșeuarea punctului


De-atîta nerăbdare a mea
de a-mi privi sufletul în față,
își sfîșia timpul cămașa la gît:
hai, vino spre mine, lovește-mă
cu gîndul, înțeapă-mă cu închiderea
pleoapei,
iar eu te voi lovi cu întîmplarea...


era apus în lume
și un cal negru alerga în veșnica zăpadă,
iar alergarea lui scria
propoziția de existență a lumii.


de la singura noapte și de la împerecheatele stele
nu mai puteam să-mi iau privirea...


și calul alerga departe,
în șaua lui cuvintele mele
nu-și întorceau înțelesul,
fugeau să nu fie lovite
de propriul meu viitor...