Cu nesfârșită iubire
pașii-mi
se-ntorc către sat.

De departe,
se vede
înălțat către cer
turnul vechi al bisericii,
ce-mi sădește în ființă
tainic potir de emoție.

Calc
pe catifeaua verde
a ierbii.
Revin
după lungi rătăciri
pe locurile sfinte
ale copilăriei.

Răbdătoare,
casa
m-așteaptă la locul știutGrădina
și-a pus strai de smarald
și povara de fructe
a verii.

E vie, îmbietoare, materială
zimțată cu mii de culori.
Lipsesc
doar cei dragi:
“Or fi duși la lucru, la câmp.”
îmi spune
al amăgirii glas
când și când.
…Și pare că-i văd revenind…
…Și parcă-i aud povestind…
deși mai trăiesc
doar în esența estompată
a unui trist gând.

Cu nesfârșită durere,
pașii-mi
se îndepărtează de sat…