Mă pregătesc de ultimul dans. Pun în ordine mișcările învățate. De undeva dintr-un colț deloc întunecat mă privește Timpul. Fac primul pas. Se vede clar că sunt destul de timid, mă clatin ușor dar nu cad.
- În iunie după 15 plec la Tulcea să dau apă apei. Tulcea este orășelul unde mama iubitei mele învață pescarii să se roage, le coase plasa pentru scrumbie,le pune rom din cel ieftin într-o sticlă de pepsi ori de cele mai multe ori pur și simplu povestește pescarilor aceeași mereu aceeași poveste despre cum bărbatul ei făcea pâine într-un mod necuprins de simplu..pâine pentruTimp.
- Ce crezi tu despre fericire-mă întrebă deodată femeia aceasta. (mai fac un pas din dansul învățat în taină cu sinele ce se schimonosește în oglindă)
- Ce cred eu despre fericire!? ( spun în gând că fericirea este doar pentru pescari și că atunci când prin lume o să se întâmple vedeniaceamultașteptată dansul se va termina. O să o luăm din nou de la capăt. Mama ei vă va povesti desigur despre pescarii aceia, despre aburul pâiniidetimp al tatălui și tot așa până într-o zi când, îndrăgostind fiind, voi scoate ultima bancnotă și o voi lipi pe fruntea șefului de la orchestră să schimbe ritmul și să cânte, să cânte dacă mai știe ...să....cânte da că m aaaaaaa ii