Am hotarat sa ma declin,
Trecandu-ma prin toate cazurile.
Manualul de gramatica
Sustinea ca, declinand un pronume,
Putem cunoaste toate alternativele lui.
Si astfel, inlocuindu-ma cu un pronume,
Nu am savarsit un sacrilegiu,
Intrucat acelasi manual
Definea pronumele ca fiind un loctiitor
al substantivului,
Fiinta, lucru,
Ba chiar si moarte.
Asadar am decis sa ma declin,
Sperand sa-mi descopar toate ungherele.
Nominativ. Eu…
Asta poate sa insemne multe…
Eu…
Alaturi trebuie sa pun un verb.
E obligatoriu.
Altfel nu pot sa aflu nimic despre mine.
Deci:
Eu sunt…
Nu, hotarat !
Trebuie sa las balta cazul asta.
Nominativul ma numeste,
Dar nu ma determina…
Deci:
Al meu !
Genitiv. Posed…
Ce?
Al meu, a mea, ale mele, ai mei…
Ai mei?
Ochii sunt ai mei?
Sentimentele sunt ale mele?
Oh, nu !
Nu poate fi vorba de asta.
Indiferent ce as poseda,
Aceasta nu ma poate caracteriza.
Si apoi manualul e clar:
Pronumele personal “Eu” nu are genitiv.
- Nu are genitiv?
- Exista insa pronumele posesiv…
- Bine, dar eu ca persoana nu am nimic?
- Ba da , cazul dativ.
Dativ?
Primesc ceva.
Mie, imi, mi…
Dati-mi ceva, oameni !
O noapte,
Un sarut,
O inima,
Sau o iluzie !
Trebuie sa capat dativ !
Nimeni?
Cum, n-am nici dativ?
Pe mine , ma, m-…
Ma acuzati pe mine…
Ma condamnati…
Si, precum spune manualul,
Sufar actiunea fara sa cracnesc.
Apoi, obosit de acuzatii,
Trec la vocativ,
Unde insa nu ma descopar,
De nimeni nefiind strigat.
Derutat, nestiind unde ma aflu,
In mine, sau in jurul meu,
Mi-am descoperit, in trecut indepartat,
Ablativul.
Astfel am putut afla
In ce circumstante exist.
Mi-am determinat pozitia
In functie de mediu !
Dar la intrebarea
“ In mine?”
Cautand corespondenta cu
“ Fata de mine”
Am descoperit,
Cu lacrimi in ochi,
Cu lacrimile mele,
Singurele pe care
Genitivul nu-mi interzisese sa le port,
Ca m-am declinat zadarnic,
Nedelimitandu-ma
Nici macar fata de mine;
Si m-am cautat inutil
Intr-un manual mincinos,
Care nu-mi spunea despre mine
Decat ca ma pot substitui cu un pronume.


din "In noi e un cer mai adevarat"- Tel-Aviv-1984 (C)