Doar drumurile străbătute au amintiri
și caut locașul îngerilor din priviri,
nimicul nu ne va rămâne niciodată,
dar stăm pe-o imprecizie acreditată.

O! Doamne de-atâtea ori mă pierd pe urma ta,
am vrut să-mi sculptez o zi dar mi-au luat dalta,
visez mereu un fluture sărutând o floare,
dar pe spânzurații din lume nimic nu-i doare.

Vreau zile cu priveliște strălucitoare,
să mângâi soarta tristă pusă în vâltoare
și să cobor o stâncă fără de pieire,
iar apoi secole să plimb în nemurire.

Umblăm prin anotimpuri fără o lanternă,
iar un ghiocel a uitat limba maternă,
o garoafă moartă e-ntr-o găleată goală,
tragedii tăcute sunt zilele de școală.

Așez pe bucurie un diadem cu foc
și caut cu un zâmbet al zilelor noroc,
îngerii cu nemurire îi caut prin vatră,
eu-statuia de nisip pe-o lespede de piatră