Lipsită sunt de gânduri și de teamă,
Cu rimele și cu cartea, împreună,
Mi-s ochii-nvolburați, ah, ce furtună,
Mă-nfricoșez de propria-mi persoană!

Și mi-e privirea-nfățoșată-n ramă,
În Orizont, în limită, răsună
Lumina ce se-așterne de pe lună;
Blândețea ei m-atinge ca o rană.

Povești se-nvăluie-n durerea-mi,
Când fila albă îmi atinge-o mână,
Strecor în carte-o frunză de urzică;

Îmi simt iubirea-n depărtări, Chemarea-mi,
Ce-i așternută-n Univers, ca-n Lână;
Cu cartea-n mână, nu-mi mai este frică...