Tomnaticele frunze sculptate-n foi subțiri de-aramă
Întrec în frumusețe lividele surate purtând amprenta
Sărutului agonic dat de vapmirul de care s-au lăsat
Secătuite.
Căci ele, frunzele de cupru, condamnate sunt
Să stea tot timpul suspendate.
Părând că-oricând se vor desprinde, amorțite,
Fără regrete, cu sine împăcate, dar
Nicicând pețiolul lor, forjat în ram,
Nu va cunoaște libera plutire a ultimului zbor,
Purtate de-al vântului liber vârtej.
Nu, metalicele frunze din loc nu s-or clinti.
Tocmai de-aceea tensiunea lor
Seduce mai avan închipuirea privitorului avid,
Ce-așteapta-nfrigurat
Ca-n orice clipă ele,
Înlănțuiți Icari,
Surghiunului capăt să-i pună.