E întuneric alături de formele acestea colțuroase de stejar tăcut
Într-un candelabru bătrân, de alamă-negrită
și-au început viața acum un mileniu și jumăte
două lumânări reci, arzând o nouă veșnicie mută...

Timpul trece! Sub formele sale, trecând plăpânde și adormite,
ale noastre par să se schimbe cu fiece nesfârșită clipă
căreia noi nu am știut să îi cerem să ne rămână...

Sub streașina ochilor tăi se strâng șiroaiele ploii;
e singurul cântec gingaș tăcerii acesteia de piatră!

Nemaiînțelegând ploaia aceasta, mă ridic și urlu la tine scurt:
"De ce?" Nu aștept... un răspuns... nu are să vină niciodată...

În linistea de mormânt dintre noi, timpul a devenit subit
a treia persoană la masa rotundă a tăcerii...
Ne luptăm în tăcere căci săbiile ni le-am rupt amândoi demult,
cănd am ucis fărâmele de cuvinte și furiile coborâte cascade!

Îți simt mâiniile înfipte în gâtul meu, cu dorința nestăpânită de a strânge -
te las; Te las căci nu am putut lupta niciodată,
Dar tu în schimb te arunci la gura mea spre sărutul otrăvitor -
ni-l dăm unul altuia cu foame, ca apoi să reluăm masa tăcerii...

Îți simt mâna curgând pe chipul meu, precum o boare de vânt dimineața
Niciodată vocea... vocea a rămas undeva în fundal
când am început să ne curgem trupurile spre liniștea aceasta absurdă...
Doi pioni în liniștea neschimbată a unui univers
pe care nimeni dintre cei vii, cu adevarăt, nu știu să-l asculte...