Marea, mereu

“…aux yeux cernés de mort descend
à ce monde du miracle”


Lumina deschidea ferestre
-n întunecatul ochi de mare,
prin care îngeri triști
se prăbușeau din cer
Și risipite se înecau în valuri
pulberi de aur; ajungea la maluri
ecou întârziat și efemer.

Te căutam printre corali:
nu-ți știam chipul,
nu-ți știam glasul,
dar erai atât de aproape,
simțeam pe obraz geana ta cum se zbate
Și mâinile mele dădeau la o parte
văluri de întuneric și moarte…

- Nu căuta spre a afla,
lasă cuvintele să vină la tine!
- Cuvântul nerostit nu-i oare
un fel de zeu, un fel de soare,
fel de împărat al cuvintelor?
- Lăsați cuvintele să zboare:
stol de păsări transparente,
împrumutând culorile văzduhului!


Un animal marin ciudat,
cu două carapace albastre, transparente,
rotindu-se impercetibil, dar neîncetat
si hrănindu-se cu emisii luminoase inconsecvente:
Medalie spânzurată de-un curcubeu
la gâtul lui Dumnezeu.

- Abia mai respir,
prins între două imense carapace,
albastre, transparente,
învelișul meu de cer și ape,
care singur face posibilă viața;
abia mă mai mișc
s-o hrănesc cu lumină…
- Ascultă! E de fapt
același clopot de cristal,răsturnat,
proiecția visului în cuvânt ;
înot, înot mereu,
trec peste puntea unui curcubeu,
mă înfășoară timpul
în giulgiu de dantele
și țărmul m-așteaptă:
tărâm funerar
pentru toate viețuitoarele mele.


Urma lăsată pe frunte de gând -
sinusoida unui țărm de mare -
glas de sirenă venit din adânc,
limpezit ca argintul de depărtare…
numai în nopțile de ger bolnave, când aprinse
sunt trupurile-vreascuri de un ciob de lună,
la țărm trimit comorile promise
fecioarele cu pulpele de spumă.