Mă pierd în adierile nopții,
ca vuietul trenului
ce trece sec,
repetându-se de atâtea și de atâtea
ori.
Mă răsuflu de milioane și de mii de ori
pe secundă,
ca să mă ridic apoi
pentru a mă reface,
de data aceasta mai mare,
mai frumoasă,
pentru neantul
din iluziile mele.
Îmi urăsc starea
și hainele pe care le port
pentru a mă preface iar și iar
în scrumul dimineții.
Nu-ncap în mine deloc,
colțurile mele sunt ascuțite
și nu-ncap în cercuri paradoxale,
repetate de milioane de ori.
Am rănile milioanelor de oameni
încrezători în propriile haine
și-n răsuflări abrupte
ce se pierd noaptea,
înspre zori.
Atinge-mă Doamne,
cu răsuflarea ta,
ca să mă-ncred și eu
în noaptea în care mă răsuflu,
repetându-mă de atâtea și de atâtea
ori.
Crezi în mine Doamne,
așa cum nu cred eu
în prefăcutele forțe
și-n hainele pe care mi le-ai dat...