Era, candva, un amurg.
Un pumnal cosmic împlântat în inima cerului
Făcea să gâlgâie în eter sânge solar.
Și acel amurg ni se topea în priviri
Cum se topește-n gură o bucațica de zahăr,
Cum ne topim noi doi, iubito, uneori, unul in celalalt,
Cum ne topim negreșit fiecare-n neant,
Cum insuși neantul se topește in altceva,
In ceva înzestrat cu un superb amurg.