Uneori ies din trup
mai ales noaptea
îmi acopăr spatele cu pătura moale
mereu o strâng în brațe
ca pe o jucărie de pluș
ca pe un amant
dăruiesc
un sărut ușor pe frunte-
reminescență din copilărie...

Mă las la adăpost de gânduri
și plec fug printre voci
mă strigă să le țin companie
plec mai departe
mi-e frică de oamenii care mă caută azi
și mâine mă abandonează
ca pe-o mănușă însângerată
după o operație complicată
într-un tomberon de materiale sterile.


Trec prin pietrele pe care călcau
odinioară îngeri
eu mă dezlănțui într-un dans păgân
și calc prin răni prin frumusețe
prin iubiri
formele aproape perfecte
din locul inimii.
Aici nu a locuit nimeni
am evacuat sângele carnea
emoția am agățat-o în cui
ca pe o icoană
venerată în tăcere
am umplut cămara aceasta cu poezie
și pereții i-am umplut de tablouri
cu toate florile pe care nu le-am primit
pe care nu mi le-ai dăruit.

Aici, la înălțime oamenii par mici
nu mă mai sperie
se agață de iluzii cu mâinile întinse
au atâtea brațe și așa puțină rațiune
cerșesc iubiri cu nesiguranța
copilului care face primii pași
ating obiecte forme
cuvinte
oameni
se deșartă în acte de dragoste
se reproduc în ființe mici
neajutorate...

Uneori ies din trup
să mă conving
că dincolo de cămara asta
există viață


uneori cred că le aparțin
de cele mai multe ori îmi aparțin
doar mie.