L-au sfătuit să se oprească
dar el tot scria
l-au bătut peste față
cu mânușa albă și catifelată
l-au schingiuit
l-au târăt
dar nici vorbă
l-au închis în temniță
dar el tot scria pe zidul mucegăit
săpând adânc cu unghiile până la carne
înmuind degetele în propriul sânge
scria, scria mereu, fără-ncetare.

Pentru prima dată
l-au scos afară după mult timp
zidurile cetății se citeau în poezie;
se vedea fiecare gând
se simțea fiecare durere
și oamenii înțelegeau
ce e suferința
vedeau adevărul ascuns după porți
minciuna cum creștea pe zidurile înalte
ca o liană cățărătoare
dar lumea se obișnuise să trăiască cu ea
era ca o boală incurabilă fără nume.

L-au pus în fața mulțimii
și i-au tăiat mâinile
ca să nu mai scrie

și el
citea cu voce tare
puterea cuvântului zămislit
ca un profet ce dă culoare.

I-au scos ochii
din orbite
fără nici o remușcare
dar vocea sa era mult mai puternică
ca niciodată.

Atunci
i-au tăiat limba
și au aruncat-o la câinii înfometați
de pe marginea drumului
să se sature de lătrat
și ei s-au repezit
cu mic și mare.

Pentru un moment
a fost liniște
o liniște covârșitoare
din care timpanele
nu distingeau nimic
nici adierea vântului
nici cântecul păsărilor
nici o suflare.

Apoi cerul s-a luminat
dintr-o dată
și o lumină puternică
îi orbea pe nevăzători
și el s-a rugat
din toată inima
se ruga mereu
cu aceeași căldură
și iubire pentru Tatăl său
și a-nceput să plouă mărunt cu poezie.

Ploua pe străzi
pe streșinele caselor
peste copaci
peste pădure
în lac
pe mare
prin albiile râurilor
ploua în prostie;

și bietul poet
asculta poezie.