Ce-amar, ce grijă, ce nevoie
Mai simt când pic-un fir de praf
Și nu e nimeni pământul să-l atingă
În cercuri mari să-l facă a zbura
Deși legat de sufletu-mi mă simt
Cred totuși câteodată c-am zburat
Așa cum eram copil și de pe-o înălțime
Din zborul maiestuos eu am picat
Picajul lent îl simt ca pe-o dulceață
O-adulmec când vin zorii-n miez de zi

Mă bântuie răceala care
O fugăream la tine, dar n-o știi
Am coborît pe treapta ce unduită
În gând ușor mă legăna
Nu am îndrăznit nici măcar dragă
Cu eșarfa vântului să-ți acopăr fruntea
Ce trist e și ce întuneric sub scaunul cel de sub nuc
Cu gândul c-aud a ta șoaptă
Mă prăpădesc de râs în lacrimi mari, de plâns
Se-adună și norii sub frunza
Ce-odată ton glasului dădea
Cutremură-se și ceaiul ce mai ieri de viață mă storcea

Greu urc în vasul conștiinței
Pâcla-ntunec-al meu destin
Obercăind prin ceață te descopăr
O! dulce-amar al meu chin
Prin valuri cotonoage-alunec
Și-mpiedicat cum sunt mă mai ridic
S-așez năframa lumii întuneric
Cu-osânda tristă de haiduc

O! somn apăsător și jalnic
În cântul tău include-m-acum
Să simt cum vasele-mi se sparg
În glasul mort al evantaiului nebun