Stinge cuptorul durerii,
mă iartă, se poate, te rog,
uită-mi și rana hidoasă
și umple-mi paharul de dor,
căci mor.

De ce statornica vină,
mi-o pui tot mereu față-n față,
îți place să faci suferința
să-mi rupă și visul din somn,
până s-adorm.

Oftatul, e zâmbetul tău,
privirea de jar parcă trece
prin miezul de fier, dar
clipa de vine mă urcă să sper,
căci poate-o să pier.

Te uiți cum jilava putere se scurge,
și ohii-ți măresc bucuria, mă vrei
purtat pe o raclă de ape străbune,
căzut în cascade ce urlă-n genune
cum beau supărat, din dalbele spume,
să mor fără nume,
din jalnica lume.