Cât pe ce să treacă prin privirea-mi sleită de ierni,
dar s-a împiedicat pe cărarea de iriși.

Orbecăia prin cristalin,
dar drumurile noastre nu se intersectau.

Cu roiuri de găuri negre a vrut
să-mi taie pupila ca lacrima.

S-a așezat în albul ochilor mei generoși
cu scobitorile pregătite,
pornind streșinile să plângă.

Greu stăpânesc ceea ce alții au hotărât
să vadă prin mine:
sfârșitul nu are sfârșit.