Un gard ce te desparte de lumea celor vii...

O lume-n care tot ce n-ai găsit în viață
găsești acum... zadarnic... rătăcit...
Și bați timid în lemnul învechit,
priviri uimite de noul venit...

Ai putea să-i știi pe toți
ce hrănesc pământul cu trupul lor...
Și își continuă visul sub stratul de flori?

Implori venirea dimineții
ce știi că nu va fi...
Te oprește însă culoarea ochilor ce-i știi...

Pe aleea-ngustă, umbrită de tei,
e silueta ce-ți agață pasul disperat...

Privește-i mai bine...
Nu sunt ochii ei?

Faci pasul din urmă...
Te învie un oftat...

Real, urli sinistru:
„De ce nu am plecat?”


[J.D.]
26.martie.2008