O viermuială pe sub țărna moale,
Sub rădăcini ce-și înnoiesc prigoana.
Tăioase limbi de șerpi sporesc hârjoana,
Să-nalțe seva urii-n rotocoale.

Ce-i pentru ei în piscuri dulci icoana
Suită-n zbor etern, cu brațe goale,
Printre păduri cu respirări domoale,
De îngeri gravi astâmpărându-și goana ?

Un bici arzând le-a săgetat răgazul
Celor ce-ascund năpârci în sânul flasc.
De lut puhav li s-a lipit obrazul

Și doar din pirul otrăvit mai pasc
În timp ce aripi străjuiesc zăgazul
Și taine blânde în sălaș se nasc.