Pustiului din suflet i-au înflorit ciulinii,
Câmpie nemiloasă din care viața-i dusă,
În care deznădejdea își urlă nesupusă
Blestem de alinare cu vorbele ca spinii.
Stăpâne pe grădina rămasă fără rond
Desțelenit de vântul stârnit de nebunie,
Gingașele simboluri s-au frânt dintr-o prostie
Făcându-mi tristă soarta și gândul vagabond.
Din adierea nopții rămas-a tânguirea,
Bolborosire-amară cu glas de plânset frânt,
Iar lujerele, maldăr, trântite la pământ,
Grotesc agonizează și îmi rănesc privirea.

Când te alintă soarta cu un buchet de flori,
Nu le-arunca-n rigole săpând după comori.