Am consimțit să o iau prin pădure,
nu știu de ce.
Poate speram ca arborii,
să mă ocrotească de pustiu.
Dar acești copaci,
emană pustiu prin fiecare por.
Nici măcar să mă ascund printre ei
n-am să pot,
ei fiind ca și mine,
cu părul despletit, slabi și cu pasul usor.
Atunci m-am întors cu fața la ea,
la uscăciune,
mi-am întins mâinile,
și i-am spus:
- hai, vreau să văd,
cât de mult poți !
- cât sânge poți să absorbi ?
câtă viață ? câte vise ? câte ploi ?
știind că suflarea divină,
nu mi-o poate lua..
iar arșita m-a privit țintă în ochi
și-a tăcut.