Prin cheaguri de sînge
îmi tîrăsc pașii dimineața
spre gura uscată
pentru a putea rosti cuvinte.
Balena Albastră
a plecat în larg și nu se mai întoarce
iar eu nu mai am puterea viu să mă renasc.

Prin timpul ce măsoară
spațiul, care nu mă mai cuprinde,
mă pierd în cădere și cad în genunchi.
Mă smulg mai apoi,
amintire cu amintire,
m-ascund într-o groapă
iar din pămîntul înghițit crește un trunchi.

O, vise amare cu molii înecate
prin golul de gînduri
mă faceți să plîng...
Eu cred mai degrabă
că focul ce ma arde
este frigul din oase
și mă trezesc țipînd!