Când deschid cartea sufletului ,caut pagini infinite de bizanț cutremurător,
Întotodată deliric bizanț se arată înfricoșător
Descătușat de inimi lovite cu sânge ,scrise pe pergament de viață,
Ascultând în pagini de aurite povești ,spunând trupești întâmplari.


Nesăbuită atunci dorința care implică adevărul despre epopeica
carte a vieții,
Închisă în întunecate abisuri sufletești ,poate fi deschisă cu o floare
Atunci misterul va fi salvat și dus pe aripi de căi vii.
În Cer măiastru ,înaripată pe cărări de speranțe ,purtată de
necuvântătoare ființă.



Biruit de dulcile închipuiri sădește pom de trecut alb,
Înfrigurat suspinând ,spunând că a rămas gol ,în spații de infinită necunoaștere,
Adulmecat în gheare de moarte,adânc este lovit în pântecele speranței.
Lăsat pradă singurătății, este dus în groapă de abis, încătușat în lanțurile tercutului.




Și meleag de pribeag legământ,este lăsat să treacă cu pași de frică .
Neales în îngăduința viitorului,va decădea în sorbiri de păcat.
La sfârșit, este întemnițat în cușcă de durere și lăsat în focuri infernale,
Să cadă și să-și reia din nou viața cu simțământ prezent.



Cu lacrimi de înserat culcuș, își amintește , de cuib de ignoranță
și dulce-i sufletul ,răpus în libertatea gândurilor, ce vii
veghează luna,
înjumătățită de credință ,de meleag singuratic luminează feeric, un sfârșit ce pare un început.
Se închide cartea vieții ,lăsând în urmă ,dor de albastru Cer,luminat în adâncurile stelelor stinse.