Poți să înalți frumos prin noapte
sălbatici cai cu coama-n vânt
dacă transformi pustiu-n șoapte
și plângi cu ochii unui sfânt.
Ei trec în goană prin prăpăstii,
nu sunt cărări prin Univers,
ca valul răscolit prin trestii
din legea firilor ne-au șters.

Visăm cu hamurile-n mână
să călărim sălbatici cai,
pierduți sub razele de lună,
plângând la porțile din rai.
Din pieptul stâncii zdruncinate
se-aud copitele cum bat
și curg pâraie dulci de lacrimi
pe albe lenjerii de pat.

Nu poți pleca, e-atâta noapte,
iar caii plâng că ne-au pierdut,
vine-un miros de fructe coapte
când rătăcim într-un sărut.
Nu mă stropi în zori cu rouă,
ci cheama caii înapoi,
de-acum oricând poate să plouă,
prin Univers suntem doar noi.