Nestingherit se plimbă prin parcuri pustiite,
Aleanul dus de vântul pierdut printre frunzare.
Sălășuite-n pleoape, alunecă bizare,
Neplânse lacrimi calde, de amintiri trezite.
Nu, nu te plâng pe tine! Dar locul gol mă doare!
Un cuib de păsări duse ce-și plâng neodrăslite
Sincopa stirpei stinsă, sub stelele spuzite,
Un giulgiu de lumină pe-a timpului cărare.
Trec zilele spre mâine degrabă călătoare,
În locul viu odată, doar pene risipite
Mai mângâie ruina dorinței nerostite
De-a îngropa trecutul sub ultima-ntrebare:

Cine-a năimit iubirea să lase cerul orb
Și cuibul fără berze să-l privegheze-un corb?