Scâncea frunza prăfuită de toamnă,
alături de sorele ei timorate,
era timpul să moară lin.
Alături de ea tânjeam și eu
la o soartă mai fericită.
Privind-o din adâncul lumii,
ne simțeam, ne auzeam,ne cunoșteam
de o viață sau poate doar de o primăvară.
Îi simțeam inima palpitând de frică,
îi curgeau lacrimi de sevă, trupul firav
se agăța de viață, până când...se lăsă
în voia neiertătorului ciclu terest.
Ne priveam pentru ultima oară,
eu viu , ea pe jumătate moartă dar pe buze
avea ultimul zâmbet de dăruit, iar eu eram acolo
să-l pot culege pentru a-l avea
până la re-nvierea ei de primăvară.