Era senină cale către lume,
Primind în largul ei pe prichindeii
schimbați de timpul lung în ghioceii,
cernuți din dăruire și cutume.
E-nchisă poarta astăzi, priponită
cu lanțul ruginit și de pe stradă,
mai năvălesc doar fulgii de zăpadă,
spre școala, de viață, văduvită.
Mai scârțâie, greoi, din balamale,
o ușă vraiște. Tace clopoțelul!
Pe etajeră s-a uscat penelul,
doar vântul umple holurile goale.

Catedrele stinghere-s prea tăcute,
Vezuviul stins din voi nu mai erupe!