Din veci de veci, mistuindu-se-n sine,
Lumina eternității arde din fire.
Aceeași sămânță mereu îmbumbește.
Împlinitul prin toate desăvârșește.

Dacă spun că o știu mint, mă înșel.
Singură este pe pământ și în cer.
Dacă spun că n-o cunosc mă întristez
Și fără ea simt cum strâmtorez.

Vesel și de multe ori cu bucurie
Am simțit-o în veacul ce va să fie.
În genunchi și cu căldură firească
I-am simțit mângâierea cerească.
De atunci mă poartă pe heruvimi
Lumina nestinsă a Sfintei Treimi.