A trecut octombrie peste mine
ca o văduvă
tânără, înfrigurată
descheindu-și cerga
de ploi
și apele tulburi
au scăpat din zăgazuri
izbindu-mă

Mă încleștez,
cu brațele slabe
descărnate de frunze,
de coama de murg a vântului,
cerul se clatină
și șoimul într-un cerc întrerupt
s-a pierdut
în ochiul vânătorului

Mă las în genunchi,
parcă picioarele-mi
se scurg
în două
firave
ape

Ea se descoperă, prelung
liber unduitoare,
ascunsă cum o lăsase Dumnezeu
când îi murise omul,
pe primăvară...

I se– mpliniseră pulpele,
și șoldurile
îmbiau
doldora
de parfumul
merelor

Cum să mă-ntind
în umilința de-acum
a tinerei femei?
să dau cep vinului să curgă!
și cum să îmi desprind,
fără morți în pământ,
ființa,
de sabia celui înfrânt

Inima-mi se zbate
în capcana
strâmtă,
ca un pui
de vrabie