Prea des mă plec cu fruntea peste masă,
de-acolo mă pornesc spre nou trecut
și-mi biruiesc prezentul prea durut
de grija că aici nu mai am casă.
Un gând mă poartă, pas spre început,
urnire poate aspră, dureroasă,
dar îmi ajunge viața mincinoasă,
o colivie ca un fals sărut.
Când mă trezesc, văd ziua luminoasă,
văd zorii unui mâine nenăscut;
ispită mi-e răspunsul nevăzut
de prima ursitoare arțăgoasă.

Doar am visat? Nici vorbă! Văd în mine
un viitor născut peste ruine.