Te-am asemuit cu un fluture și te-am strigat,
Cum? Nu-mi mai aduc aminte, se făcuse seară,
Printre crengile verzi din sufletul meu ai plecat
Și de-abia atunci în mine anotimul sosit era primăvară.
Te-ai așezat din zbor pe o dezamăgire și-a dispărut,
Mirosul de lacrimă dintr-o toamnă ploioasă,
Nimeni din mine nu te-a-ntrebat cum ai făcut
Și de ce s-au întors florile ca un călător la propria-i casă.

Iarna devine neputincioasă, în mine totul a-nverzit
Și miroase a crud, soarele printre gânduri răsare,
Nu cunosc cât rămâi după ce m-ai găsit
Într-un alt anotimp, într-o altă netrebnică stare.
Te-am asemuit cu o floare și totul dintr-o dată
S-a schimbat, culorile păreau diamante în adâncuri de mare,
Era primăvară și liniște, o minune de îngeri uitată
Pe un țărm unde stelele se topesc în sălbatica zare.