era în alb
și din oglinzi privea doar el,
spre ușile din-noapte
îi era frig si dor de-un nume,
un tânăr prinț pierdut în univers;
lacrimile-i înghețau în ochii-i reci
și pieptul nu-i scapa suspine
nu tremura nimic
pe chipul lui frumos și șters

pe buzele albastre
i se nașteau șoapte de gheața;
cu pași străini, adânci de dor
își încrusta tăcerea-n sticlă,
tânărul prinț pierdut în univers;
doar genele-i din fir de timp
curgeau în vis de seară, arzător


copii cu buze calde și ochi reci
dansau sub stele,
se sărutau sub lună;
le tremurau văpaile-n obraji
iar marea,
privea cum lacrimi calde de copil
în palme i s-adună

și pieptul le vibra-n suspine dulci
când soarele se cufunda în mare
s-adune, poate, lacrimi de mister
pierdute-n timpuri ce nu mai au ecou,
pasiuni ascunse de uitare,
dorințe dizolvate în eter

priveau spre uși din dimineață
cum soarele s-arată în oglinzi
și toți purtau câte un nume;
iar dorul și-l cântau cu buzele fierbinți
l-acopereau cu-oceane infinite
și valuri le purtau în spume

din când în când, câte-un copil
ce-avea-n priviri închisa marea
și-n pieptu-i fraged lumea îi ardea
își odihea gândul pe cer, în ochii lui
și șoaptele de gheața,
tăceara încrustată-n sticlă
se strecurau frânturi,
și-n sufletul copilului


pe margine de drumuri infinite,
un tânar prinț slăvit de stele
privește spre ușile din-noapte;

o lacrimă i se topește-n ochi
sub geana ce visează în amurg
iar noi ne continuăm dansul în ploaie,
în visul unui demiurg