Aveam cândva o scară într-un brad
și îmi plăcea să-i tot adaug câte-o traptă
urcam spre cer sperând c-am să aud din nou o șoaptă
trecând deasupra mea în suflet de nomad.

Priveam prin ramurile-i verzi spre lume
iar dup-un timp mi se părea că-i amăruie
urcam în vârf și c-un ciocan în palme
mai înfigeam în scorța alte două cuie.

Am plâns când am aflat câ nu-mi pot face casă
căci casele se fac în pomi cu ramura bogată,
copaci rotunzi și cu tulpina găunoasă
și nicidecum în brazii ce spre cer se-ndreaptă.

Și mă prindeam cu pumni-mi mici de crengile-i cu ace
priveam în jur cum vântul suflă copacii să-i dezbrace
și inspirând sub ramurile-i dese mirosul dulce de rășină
trist ascultam cum picurii de ploaie se lasă peste lume în cortină.

Pe-atunci credeam că bradul e un fus din mare
a cărui scară urcă infinit prin străluciri de neguri,
prin raze dulci și reci ce curg în scoarță râuri
o scară ce în verde își agață, sufletul de zare .

Credeam că-n nopți aprinse de smarald, când vântul suflă doruri
se torc povești în jurul ei, din caiere de ceruri
iar timpul obosit de zbor își face cuib pe trepte ude
și cum prin ramuri trec, zbuciume stinse, ecouri de copil, aude.


Azi, bradul a căzut,
în mine
pe scara lui din trepte unde,
cobor în neguri
îmi place acum,
să mă opresc,
s-aprind chibrite și să le vad cum cad în gol

lumina lor,
se prinde-adânc
în rănile pereților.